Revolta studenților din Timișoara și ecourile acesteia

În 30 și 31 octombrie 1956, la o săptămână de la izbucnirea revoluției maghiare, studenții din Timișoara au organizat acțiuni de protest care urmau să zguduie din temelii regimul comunist din România. În zona de vest a țării exista o stare de spirit revoluționară, fiind semnalate sute de cazuri de opoziție față de regim. Pentru a preveni extinderea revoltei studențești, organele de represiune au luat măsuri imediate, arestându-i pe organizatori, izolând studenții în căminele studențești și în fosta cazarmă militară de la Becicherecu-Mic, urmând să desființeze chiar centrul universitar Timișoara, în cazul în care nu reușeau să stopeze revolta. Inițiatorii protestelor au fost judecați de Tribunalele militare și condamnați la închisoare, alte câteva sute de studenți urcați în camioane și anchetați în cazărmi militare, iar alte câteva zeci de studenţi au fost exmatriculați din facultate, exmatriculările continuând și în anul următor. Reprezentanții regimului  comunist au afirmat că studenții s-au manifestat în favoarea revoluției maghiare. În fapt, așa cum reiese din memoriul lor, cauzele și obiectivele revoltei studențești au fost mult mai vaste, deși există multe asemănări cu cerințele studenților din Budapesta.  

Revendicările studenţilor din Timişoara consemnate în memoriul din 30 octombrie au fost asemănătoare cu cele ale studenților din Budapesta de la începutul revoluției maghiare. Atât Ungaria cât și România erau state aflate sub dublă opresiune: sovietică și comunistă. Dacă în Ungaria, situația a evoluat spre o declanșare explozivă, în România regimul comunist a reușit să blocheze extinderea revoltei studențești, intervenind imediat și arestându-i pe organizatori, cu ajutorul armatei.

Fără îndoială, revoluţia din Ungaria a intensificat manifestările de nemulţumire ale populației din vestul țării (studenţi, cadre militare şi ţărani), acționând ca un catalizator și generator de speranță pentru cei din România. Pericolul propagării undelor revoluţionare maghiare în ţara noastră a determinat autorităţile comuniste să ia măsuri sporite de supraveghere a populaţiei. Notele informative întocmite la sfârșitul lunii octombrie 1956 au consemnat numeroase incidente catalogate ca fiind „manifestări duşmănoase” sau „acte de sabotaj”. Au avut loc agresiuni îndreptate împotriva reprezentanţilor puterii (activişti de partid, brigadieri, reprezentanții locali ai statului, milițieni) incendieri şi distrugeri ale proprietăţii socialiste constituite din bunuri colectivizate.

La scurt timp după declanşarea revoluţiei maghiare, un grup de studenţi de la Institutul Politehnic din Timişoara a iniţiat organizarea unei adunări de protest, în cadrul căruia să prezinte un memoriu ce viza schimbări substanţiale în domeniile politic, economic şi social. Memoriul a fost conceput de Teodor Stanca în urma discuţiilor cu colegii săi, Caius Muţiu, Aurel Baghiu, Heinrich Drobny, Friederich Barth și Ladislau Nagy. În 30 octombrie memoriul iniţial a fost completat cu o  listă de revendicări consemnate de studentul Aurelian Păuna.

Majoritatea cerinţelor studenţilor din Timişoara sunt similare cu cele ale studenţilor de la Universitatea Tehnică din Budapesta: retragerea imediată a trupelor sovietice, publicarea acordurilor comerciale, desfiinţarea normelor din industrie şi revizuirea sistemului de cote din agricultură, libertatea cuvântului şi a presei. Studenţii timişoreni au arătat în memoriul lor inutilitatea menținerii trupelor sovietice deoarece nu exista pericolul unei „încercuiri capitaliste” aşa cum afirma regimul comunist. Retragerea trupelor sovietice era considerată ca fiind primul pas în colapsul sistemului comunist, însă în anii ce au urmat retragerii, regimul a reușit să anihileze orice încercare de revoltă, printr-un sistem represiv eficient și prin  încurajarea delațiunii.

O revendicare prezentă atât în memoriul studenţilor din Timişoara cât şi a celor din Budapesta, se referă la politica economică a guvernelor comuniste. Studenţii din Budapesta cereau ca toate acordurile comerciale încheiate de statul maghiar să fie date publicităţii, iar vânzarea uraniului să se facă la preţul pieţei. Studenţii timişoreni au cerut încheierea de convenţii comerciale și cu statele capitaliste, precum şi publicarea  acordurilor economice, aluzie la comerţul dezavantajos dintre România şi Uniunea Sovietică.[1]  Problema uraniului care era exportat în Uniunea Sovietică în detrimentul României a fost discutată de studenţii participanţi la adunarea din 30 octombrie, cerându-se plecarea  sovieticilor și interzicerea exploatării zăcămintelor de către Uniunea Sovietică[2].

Sistemul de norme din industrie impus de statul comunist a constituit un alt punct abordat atât la Budapesta, cât şi la Timișoara oara. Maghiarii au cerut revizuirea normelor din industrie şi corelarea salariilor plecând de la stabilirea unui minim necesar existenței; timişorenii au menţionat în memoriu necesitatea desfiinţării sistemului de norme aberant care depăşea capacitatea fizică de muncă și nu putea fi realizat, „stahanovismul” de inspirație sovietică constituind un adevărat dezastru pentru economia românească. Rolul acestor stahanovişti era tocmai de a demonstra că se pot depăşi normele impuse în industrie. Mărirea salariilor în concordanţă cu preţurile a constituit un punct separat al memoriului studenţilor din Timişoara.

O revendicare similară atât la Budapesta cât la Timişoara, se referă la sistemul de cote impus ţăranilor care refuzaseră să-și dea de bunăvoie gospodăriile și pământurile statului. În anul 1956 colectivizarea agriculturii româneşti era în plină desfășurare, iar sistemul de cote injust forța practic intrarea ţăranilor în diferite forme de asociere (întovărăşiri agricole sau gospodării agricole de stat).

Libertatea cuvântului şi a presei a constituit un punct central al memoriilor, atât la Budapesta cât și Timișoara. La ședința din 30 octombrie au fost desemnați reprezentanți ai studenților din fiecare facultate a Timişoarei care să citească memoriul la postul de radio local în ziua următoare, fapt care nu s-a mai realizat din cauza arestărilor care au urmat.

În 30 octombrie studenţii şi-au exprimat solidaritatea cu revoluţionarii maghiari, gest asemănător adeziunii declarate de studenţii din Budapesta la idealurile de independenţă ale muncitorilor din Polonia.

Deși unele revendicări maghiare erau mai radicale decât cele ale studenţilor din Timişoara, declararea grevei generale în întreg centrul universitar ar fi determinat o coagulare şi o amplificare a nemulţumirilor față de regimul comunist ceea ce ar fi radicalizat implicit și programul unei revolte extinse.

Revendicările similare din Ungaria și România au avut ca fundament realitățile economice și politice asemănătoare, cu sisteme de guvernare impuse de sovietici care au vizat subordonarea completă a statelor din lagărul comunist.

Pentru a aplana nemulțumirile și a preveni extinderea revoltei, guvernul comunist din România a hotărât să adopte anumite măsuri, între care adoptarea unei noi grile de salarizare. În mod propagandistic, cei de la conducerea statului se arătau interesați de problemele fiecărui segment social – mai puţin de cei împotriva cărora declanşaseră „lupta de clasă” –, pentru a evidenţia faptul că, dacă nivelul de trai al populaţiei nu era cel promis inițial, aceasta se datora exclusiv chiaburimii şi micii burghezii, adică „reacţiunii” care complota împotriva regimului. Lipsa produselor alimentare figura însă printre nemulţumirile exprimate chiar și la şedinţele de partid. La una dintre acestea participase şi Alexandru Moghioroş, vizibil îngrijorat de preocuparea ceferiştilor din Arad în legătură cu „probleme mărunte de aprovizionare”, promiţându-le totuşi rezolvarea lor rapidă. Tot cu ocazia şedinţelor de partid, comandanţii unităţilor militare se declarau nemulţumiţi de faptul că Timişoara era unul din cele mai scumpe oraşe, dar nu găseau pe piaţă articole de strictă necesitate, iar pentru a cumpăra pâine trebuiau să stea la cozi interminabile.

Reacţia imediată a regimului comunist din România faţă de evenimentele din Ungaria a fost în primul rând una propagandistică, urmărind să inducă „sporirea vigilenţei” în rândul muncitorilor, consideraţi ca un segment social fidel noului regim de „democraţie populară”. După ce a prezentat revoluţia din Ungaria drept o acţiune provocată de persoane aflate în slujba puterilor imperialiste, regimul comunist a avertizat populaţia să nu se angreneze în activităţi antistatale. Prin măsurile luate, autorităţile comuniste admiteau, implicit, faptul că s-ar fi putut confrunta cu anumite acțiuni destabilizatoare. Propaganda de partid era însoţită de măsuri speciale de securitate, acesta evidenţiind starea de alertă în care se aflau autorităţile comuniste.

Existenţa unui focar revoluţionar reiese şi din analiza nemulţumirilor personalului militar și a celor care-şi efectuau stagiul militar prelungit ca urmare a situației explozive din Ungaria. Se cunoștea faptul că sute de studenţi erau izolați în cazărmile de la Becicherecu-Mic[3].  Direcţia Superioară Politică din cadrul Ministerului Forţelor Armate a făcut o analiză a stării de spirit în rândul armatei. Astfel, între 23 octombrie, momentul declanşării revoluţiei din Ungaria, şi 20 noiembrie, când s-a întocmit raportul privind „manifestările negative şi duşmănoase la adresa regimului democrat-popular din Ungaria, din ţara noastră, a conducătorilor partidului şi guvernului Republicii Populare Române, a armatei sovietice şi a conducătorilor statului sovietic”, au fost „identificaţi” 664 de militari şi angajaţi civili. Dintre aceştia, mai mult de jumătate erau ofiţeri. Cu toată epurarea care se produsese în rândul cadrelor militare, nemulțumirea acestora plutea amenințătoare în aer. În cele mai multe cazuri, cei semnalați ca având atitudini dușmănoase la adresa regimului comunist au fost anchetați de Procuratura Militară. Cei mai puțin periculoși erau trecuți în rezervă, sub rezerva urmăririi lor în continuare de Securitate, iar cei cu abateri mai ușoare să fie „lămuriţi” astfel încât să înţeleagă în mod „just” evenimentele din Ungaria în sensul dorit de către regim, ca fiind o acțiune „contrarevoluționară” de care trebuiau să se dezică dacă doreau să-și păstreze serviciul.

Alertă de gradul zero la granița cu Ungaria

Regimul comunist din România a luat măsuri speciale pentru întărirea pazei şi securităţii în zona de graniță. În contextul desfășurării revoluţiei din Ungaria, cazărmile din regiunea Timişoara erau practic ticsite de unităţi militare care să prevină pericolul extinderii revoluției.[4] Starea de alertă din rândul armatei făcea ca orice eveniment să fie amplificat ca importanţă. Astfel, întreruperea temporară a legăturii telefonice dintre Divizia 95 Infanterie şi Depozitul de muniţii părea catastrofală, iar faptul că la unele unităţi ale garnizoanei Dej se dăduse alarma generoase panică și teama că începea războiul. E drept, avuseseră loc şi incidente mai grave, astfel, în noaptea de 28 spre 29 octombrie, depozitul de muniţii al garnizoanei Ineu fusese atacat, iar un soldat rănit (documentul nu menționează cine fusese atacatorul).

Evenimentele din Ungaria erau comentate intens de către cadrele militare, iar anumite afirmații ale acestora se refereau la un război iminent între cele blocul statele capitaliste și cel comunist.

Se spera că Statele Unite vor adopta o atitudine fermă în cazul unei intervenții sovietice în Ungaria, iar președintelui Eisenhower va deplasa trupe americane care să contracareze amenințarea sovieticilor.

Starea generală era una de speranță și așteptare a unei revolte care să ridice  poporul român ce ducea, o „viaţă de mizerie mult mai grea decât cel maghiar”. Faptul că în cazărmi fuseseră îngrămădite mai multe unități militare care să prevină "exportul" revoluției maghiare amplifica condiţiile precare: hrana insuficientă, prezenţa ploşniţelor şi a păduchilor, condițiile precare de igienă. Nemulțumirile din armata română au îmbrăcat forme variate, de la atitudini vădit rebele la manifeste și lozinci scrise pe zidurile barăcilor: „Să se reducă stagiul militar la un an!”, „Să ardă cazarma!”, „Militarii să nu mai fie folosiţi zece ore la muncă pe şantiere!”, „Trăiască libertatea!”, „Jos ruşii!”, „Nu mai învăţaţi limba rusă!”[5]

Starea de alertă sporea presiunea psihologică dar și manifestările curajoase, astfel că unul dintre ofițerii încartiruiți se hotărâse să scape ţara de comunişti. Ofiţerul Gheorghe Botnariuc ceruse colegilor un pistol fiindcă nu voia „să piardă ocazia de a trage primul în guvern”. Vehemenţa acestuia, consemnată în raportul informativ, nu era una singulară, fiind însă aspru sancționată.

Ecourile mişcării studenţeşti

Rapoartele informative din luna octombrie, de dinainte ca mișcarea studențească din Timișoara să aibă loc evidențiază speranțele pe care și le puneau oamenii într-o acțiune studențească care să conducă la o revoltă generală, la fel cum se întâmpla în Ungaria, dar și neîncrederea că o astfel de acțiune s-ar putea declanșa în România. Este consemnată opinia unor cadre militare despre studenţii maghiari care, aparent, nu erau atât de îndoctrinați prin educaţie marxist-leninistă[6] la fel ca studenții din țara noastră. Cu toate acestea, exista speranța că o „rebeliune” va începe în Timişoara.[7] Alţii  afirmau că „ungurii sunt mai revoluţionari decât noi, românii” şi că „ei vor termina mai repede cu comuniştii.”[8] Despre cele petrecute în mediul studenţesc din Timișoara se aflase destul de vag, așa cum rezultă din notele informative: „studenţii din Timişoara şi Bucureşti au refuzat să participe la orele de limba rusă” și „au fost arestate circa patruzeci de maşini pline cu studenţi”.[9]

Era vorba despre studenții aflați în centrul Timișoarei în 31 octombrie pentru a cere eliberarea colegilor, ce fuseseră arestaţi şi transportaţi în camioane la cazarma din Becicherecu-Mic.

Măsurile speciale luate de securitate şi miliţie au făcut practic imposibilă orice încercare de continuare a revoltei studenţeşti. După trei zile de izolare în cazărmi, timp in care au fost anchetați, studenţii fuseseră eliberaţi. Ei au fost obligaţi să semneze declaraţii de desolidarizare, să se dezică de mișcarea studenţească, ca o condiţie a reprimirii la cursuri. La reînceperea cursurilor au continuat să fie supravegheați, urmărindu-se excluderea și exmatricularea celor curajoși ale căror atitudini fuseseră consemnate de către delatori.

Sancțiunile luate împotriva studenților au fost decise de un comandament din care au făcut parte şeful Securităţii pe regiunea Timişoara, comandantul Regiunii a 3-a Militare, precum şi activiști de partid. Acest comandament a coordonat reprimarea imediată şi în forţă a mișcării studențești, făcând imposibilă contactarea  celorlalte centre universitare și publicitatea memoriului. Un efectiv impresionant ce cuprindea 18 detaşamente, 135 de grupe şi 45 de plutoane urma să menţină ordinea în Timişoara. Armata a intervenit în mod direct în reprimarea mişcării studenţești, instalând tancuri în faţa Facultăţii de Medicină. Căminele studenţeşti au fost blocate de soldați pentru a împiedica studenții să continue protestele. Focuri de armă au fost trase în 31 octombrie în clădirea căminului studențesc aparţinând Facultăţii de Medicină.

Armata a intervenit în forţă pentru reprimarea mişcării studenţeşti şi, în acelaşi timp, a acţionat pentru reprimarea atitudinilor „negative” ale personalului militar. Organele de contrainformaţii au reuşit să anihileze orice atitudine contestatară, iar procuraturile militare au aplicat sancţiuni celor menţionaţi în rapoartele centralizate la nivelul D.S.P.A., chiar dacă discuţiile la care au luat parte şi intenţiile lor au rămas la un stadiu declarativ. 

De ce n-au evoluat  aceste proteste spre o exprimare revoluţionară de anvergura celei din Budapesta, care să mobilizeze întreaga populaţie românească? Ce i-a lipsit României în toamna anului 1956 pentru a deveni o „Ungarie”?

Combinând represiunea cu propaganda şi cu promisiunile privind îmbunătăţirea nivelului de trai al muncitorilor, regimul comunist a reuşit să evite o revoltă de proporţii în țara noastră. Semnalul de alarmă tras de evenimentele din „ţara vecină şi prietenă”, a căror difuziune părea iminentă, a făcut ca regimul comunist din România să ia măsuri drastice în vederea reprimării oricărei acţiuni contestatare. Astfel, au fost create structuri speciale de comandă, care au inclus forţele armate şi ale Securităţii într-un mecanism de intervenţie rapidă, iar Direcţiile politice din cadrul armatei, precum şi structura informativă de la nivelul Securităţii au intrat în alertă. De altfel, aşa cum o arată documentele care consemnează cuvinte, gesturi şi atitudini împotriva regimului comunist, mecanismele de supraveghere a populaţiei s-au dovedit a fi deosebit de eficiente.

În acelaşi spirit, autorităţile comuniste au luat hotărârea de a întări paza la graniţa cu Ungaria şi de a face chiar uz de arme, în cazul în care acţiunile contestare studenţești creşteau în intensitate. Toate structurile de represiune românești s-au subordonat Comitetului Central al partidului care hotărâse „lichidarea imediat şi cu toată hotărârea a oricărei provocări”, indicând şi măsurile ce trebuiau luate, iar autorităţile locale au controlat şi coordonat Securitatea, Miliţia şi armata în aplicarea măsurilor decise de conducerea partidului. Absența unei solidarizări cu mişcarea studenţesc poate fi explicată prin mai mulţi factori: prezenţa  sovieticilor, lipsa oricărui sprijin occidental, dar şi starea de teroare ca urmare a represiunii dure din anii ’50. Lipsa unui lider charismatic de talia lui Imre Nagy dar şi lipsa timpului care să coaguleze nemulţumirile societăţii românești constituie alte posibile explicaţii. Măsurile represive imediate şi în forţă luate de autorităţile comuniste, bazate pe un sistem informativ eficient, care a semnalat mii de cazuri de „manifestări duşmănoase” în toamna anului 1956, au făcut imposibilă evoluţia ascendentă a evenimentelor din România spre revolte de masă ca cele din Polonia și Ungaria.